duminică, 22 ianuarie 2012

În aşteptare

Mi s-a părut de folos să adaug la mărturisirea mea despre părintele Justin şi pe aceea a soţiei mele. Aceasta mi-a adus, după multe îndoieli, cîteva pagini în forma unei scrisori adresate mie, la care am adăugat un număr de note pe care le cred lămuritoare.
                                                             *
„Bucurie!” este binecuvîntarea pe care eu cel puţin am auzit-o cel mai des de la părintele Iustin.[1] Şi pot să spun că tocmai acest creştinism binevoitor, lipsit de ipocrizie, făţărnicie, ursuzenie, afectare şi solemnitate (nazală)[2] m-au cucerit în persoana sfinţiei sale.
Venirea mea la Petru Vodă, în februarie 2001, a reprezentat modelul alegerii absurde (dacă în absurd poate fi vorba de alegere). Ca „debutantă” creştină ce frecventa din 1997 biserica „Sapienţei” din Bucureşti – fiind pe deplin mulţumită de lucrarea duhovnicească a părintelui Constantin Voicescu şi a vrednicului său urmaş, preotul Marin Cojoc, cît şi de frumoasa, nobila prietenie ce domnea în biserica aceea alcătuită din prieteni şi fraţi – nu ajunsesem la o măsură care impune un urcuş mai anevoios. Nici inima, nici „raţiunea” nu mă chemau la Petru Vodă. Nici măcar simţămîntul sau principiul datoriei de soţie de a te urma, cu toate că începusem să învăţ smerenia şi să-mi înfrîng duhul de libertate şi răzvrătire (mai mult silită de împrejurările tîrziei mele maternităţi).
Cred că în cazul nostru, părintele Iustin a făcut una din acele „minuni” greu de văzut pentru cei din afară: s-a rugat ca eu şi copiii să venim la Petru Vodă, unde tu te aflai de aproape un an. De aceea spun că hotărîrea a fost doar aparent absurdă: nimic nu mă atrăgea acolo, dar nici n-am fost silită în vreun fel. Şi totuşi am venit. Cred că părintele s-a rugat pentru asta până în clipa în care a înţeles că locul meu nu este acolo, şi într-un tîrziu mi-a dat binecuvîntare de plecare.
Mi-ai zis de multe ori că părintele le spune unora ceea ce simte dînsul că ar vrea ei să audă. Cazul meu. Care îmi arată cît de fin psiholog este părintele. Cred că sfinţia sa le spune unora ca mine cam ce le-ar plăcea lor să audă la un moment dat, pentru că intuieşte neputinţa lor duhovnicească şi îşi dă seama că aceasta este singura soluţie de folos, pentru a nu-i lăsa să se piardă cu totul. Or, acest tratament deosebit pentru fiecare caz în parte dă rezultate mult mai bune decît asprimea unei inutile sincerităţi. Îngăduinţa aceasta pune în mişcare discernămîntul fiecăruia. După plecarea de la Petru Vodă mi-am înţeles mai bine starea de fiinţă lumească, iar pe de altă parte m-am întors cu inima într-acolo, într-un dor care creşte de la an la an.
În cele opt luni de zile cît am stat la Petru Vodă (la maici), am avut doar patru convorbiri cu părintele Iustin. În afară de acestea, i-am trimis prin maica Iustina o scrisoare în care îi arătam de ce trebuie să plec, dar aceasta nu pentru că aş fi fost ţinută acolo cu forţa, ci pentru că mă apăsa nerecunoştinţa mea şi presimţeam că astfel mă lipsesc de înţelegerea unor lucruri deosebit de însemnate, nebănuite pînă atunci. Cum spuneam, părintele a găsit rezolvarea cea mai elegantă pentru meschinul meu conflict interior: mi-a dat binecuvîntare să plec şi mi-a lăsat în acelaşi timp uşa deschisă pentru întoarcere. Cred că nu sînt singura fiică „risipitoare” cu care a procedat astfel.
De fiecare dată cînd l-am văzut, în prezenţa părintelui Iustin am simţit adierea sfinţeniei. Frumuseţea chipului său mă emoţiona, fără să mă stînjenească. Şi – de îndată ce treceam pragul chiliei sale, din îmbulzeala hotărîtă a celor de pe hol, prea nerăbdători să se mîntuiască – trăiam ceea ce citisem în unele cărţi, dar nu încercasem niciodată: „ruptura de nivel”. Doar faptul că mă aflam acolo – în chilia care, deşi înăbuşită de cărţi, icoane, dulciuri, fructe, sticle de suc avea o mare capacitae „locativă” (într-o dimineaţă am numărat cel puţin zece persoane, care nu dădeau semne de disconfort în acel spaţiu minuscul) – mă liniştea.
Nu ştiu dacă părintele face minuni pe loc şi văzute. Dar pe durată lungă lucrarea sfinţiei sale îşi arată roadele. În ceea ce mă priveşte – în puţinele întîlniri pe care le-am avut cu părintele după ce am plecat de la Petru Vodă (cam o dată pe an), deşi nu cred că am reuşit altceva decît să-l amuz cu imaturitatea mea de femeie şi de mamă la o vîrstă la care ar putea fi bunica propriilor copii – am simţit în preajma lui dragostea cu care cred că ne-ar primi Dumnezeu la El, dacă am fi vrednici de aceasta. O dragoste care te înalţă, nu în înţelesul că ajungi un „ales”, ci în acela că te ajută în clipa aceea să alungi „grija cea lumească”. Pe lîngă această adiere cerească ce vine din dragoste, din suferinţă biruită şi din spirit de jertfă mereu treaz – căci nu am auzit de un alt stareţ gata să-l asculte, să-l sfătuiască şi să-l binecuvînteze pe fiecare în parte din mulţimea închinătorilor veniţi la mînăstirea lui; şi, din pricina aceasta, gata să nu se hrănească şi să nu doarmă deloc, fiind nevoie ca maica Iustina (cea de la bucătărie) să-i aducă mîncarea în chilie sau ca paznicul Marchian să amintească celor dinăuntru cît este ceasul – aşadar, pe lîngă aceasta, am fost mişcată de desăvîrşita cunoaştere a rînduielilor lumeşti şi a lucrurilor „omeneşti” de care dădea dovadă părintele.
Deşi nu a stat în lume decît pînă la vîrsta de 17 ani – restul vieţii petrecîndu-l în mănăstiri, puşcării şi iar mănăstiri – părintele cunoaşte mai bine decît orice moralist sau sociolog îndatoririle vieţii de familie, este la curent cu tot ce se întîmplă în viaţa politică, mărturisindu-şi în acelaşi timp mîhnirea că nu mai poate să se adîncească în studiu.[3]Pe deasupra, autoironia părintelui îndeamnă la smerenie. Într-o vară (prin 2006) îi povesteam un dialog între mine şi Ana.[4] Într-o zi, uitîndu-se la icoanele pe care le aveam în casă, a început să mă întrebe:
-          Lilica, Dumnezeu se uită la noi? Da – i-am răspuns eu, oarecum mirată.
-          Şi Maica Domnului se uită? Da.
-          Şi Sfînta Ana? Da.
-          Şi Sfîntul Mina? Da.
-          Şi Părintele Iustin se uită la noi? Da...- am ezitat eu – cred că da.
La acestea, părintele a zîmbit subţire şi mi-a zis: Ei, părintele Iustin se uită mai mult la...televizor. Iar apoi mi-a povestit cum, pe cînd era preot la Mănăstirea Secu, un băieţel l-a întrebat dacă văzuse vreodată un înger. Iar sfinţia sa i-a răspuns: Da, acum, îl am în faţa mea! Şi peste ani – a urmat părintele – băieţelul de atunci a ajuns preot. Adineauri l-ai văzut, ieşea de la mine. Şi mi-a mai povestit cum, arătându-i lui Gabriel (băieţelul crescut de maici, de aceeaşi vîrstă cu Ana) o carte oarecare şi întrebîndu-l ce este aceea, copilul a răspuns: O carte! Iar apoi, arătîndu-i şi Biblia şi întrebîndu-l ce este, Gabriel nu a mai răspuns nimic. – Aşa că, draga mea, doar copiii mai păstrează legătura cu Cerul şi au alte înţelegeri decît noi.
Sau – într-o dimineaţă, pe la 5, după Sfînta Liturghie, aflîndu-mă în chilia sfinţiei sale pentru binecuvîntarea de drum – au intrat grăbiţi vreo patru călugări aşteptaţi de maşina cu motorul pornit; iar părintele – nici mai mult, nici mai puţin – i-a întâmpinat cu vorbele: Uite, măi, florile pustiei!
Ceea ce am învăţat practic de la părintele Iustin este răbdarea. Pe lîngă acestea, Petru Vodă a fost pentru mine o şcoală a smereniei, unde mi s-a cultivat simţul realităţii şi al valorizării. Pe de o parte, am învăţat să nu mai pun nici un preţ pe bunurile materiale (şi aici modelul este în chip vădit părintele Iustin, cel mai modest stareţ din România, probabil); iar pe de alta, să preţuiesc binecuvîntarea anumitor comodităţi ale vieţii moderne, care mi se păreau pînă atunci de la sine înţelese şi cuvenite.[5] În sfîrşit, lucrul cel mai însemnat e că – trăind un timp în obştea maicilor de la Petru Vodă, întemeiere unică a părintelui Iustin – am înţeles rînduiala şi nobleţea condiţiei mele de femeie.
Dacă de la o vreme încoace se tot pune problema „reformei” Bisericii Ortodoxe, a „modernizării” ei, eu pot da mărturie din scurta şi, fără îndoială, superficiala mea experienţă de la Petru Vodă – că părintele Iustin a făcut mai mult decît atît: a „democratizat-o”. Ca să nu fiu greşit înţeleasă, precizez că această „democratizare” provine dintr-un punct de vedere conservator. Adică părintele a încercat revenirea la adevăratul duh creştin de la început: acela al frăţiei, al împreună-petrecerii dintre bărbaţi şi femei, dintre bătrîni şi tineri, şi chiar copii.[6] Acolo, la Petru Vodă, dacă eşti curat cu inima, nu te simţi nici impostor ca proaspăt creştin, nici un îmbogăţit de război duhovnicesc.
Aşa se explică de altfel şi faptul că, acolo unde (firesc) puterea şi autoritatea o au bărbaţii, am fost primită şi eu, păcătoasa, printre alte femei mirene. Părintele este delicat şi generos cu femeile. Femeia are cuvînt în faţa părintelui, iar unele dintre ele chiar abuzează, cerînd cuvînt de folos pentru frigiderul stricat sau pentru cloşca fugită de pe ouă. Dar blîndeţea părintelui (uneori ironică, ce-i drept) pare nesfîrşită.[7] Este ca şi cum, printre nesfîrşitele treburi duhovniceşti şi organizatorice, părintele ar ţine să amintească în ocice clipă că Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut din femeie[8], că femeile L-au slujit cu dragoste şi că nu s-au îndoit nici o clipă de dumnezeirea Lui, că întoarcerea la adevăr şi dragostea lor au fost fără rest, că ele L-au însoţit pe drumul calvarului şi I-au vegheat moartea, că ele au avut curajul de a merge la mormânt cu aromate pentru a-I unge trupul; că lor, Mironosiţelor, li S-a arătat înviat, iar ele au crezut cu bucurie în Învierea Lui.[9]
Sînt un om (mă rog, o femeie, mă vei corecta tu riguros după limba franceză, faţă de care luai seama că a păstrat distincţia între „l’homme et la femme”[10]) care îşi petrece o mare parte din viaţă în închipuire. Adică m-am obişnuit de mică să le aplic oamenilor un tratament imaginativ pentru a-i iubi şi uneori chiar pentru a-i răbda. Investesc în ei capitalul propriilor idealuri, uneori pînă la secătuire. Privitor la părintele Iustin, nu a fost nevoie de acest exerciţiu. În cazul lui, nu am aşezat în inima mea (care, după cum spuneam, bate mai mult după ritmurile închipuirii) doar imaginea (atît de însemnată în zilele noastre) unui bătrîn cu barba şi părul albe şi lungi, de o eleganţă împărătească în toate mişcările. Nu, eu îl văd ca pe unul dintre puţinii oameni vii a căror existenţă îmi dovedeţşte că e bine să trăieşti şi în realitate.[11]De fapt, cred că asta este latura minunată a lucrării părintelui Iustin: că bunătatea acestei lucrări se revarsă şi către cei sortiţi să rămînă în lume, oriunde s-ar afla la o vreme, că modelul lui postnicesc, moral şi duhovnicesc întruneşte dacă nu iubirea, cel puţin admiraţia şi respectul unor oameni de cele mai deosebite orientări, cu condiţia unei minime onestităţi din partea lor.
Astfel, pot spune că într-un fel am renăscut şi eu pentru că părintele Iustin m-a ajutat să descopăr partea bună din mine. Am învăţat să nu deznădăjduiesc, uitîndu-mă în oglinda sfinţiei sale şi a altora din jurul său: părintele Chesarie, maicile Magdalena şi Iustina Băbuş, maica Iustina doctoriţa, maicile Heruvima şi Serafima, maica Evloghia şi altele, pe care le rog să mă ierte că le-am uitat pe moment numele, păstrându-le însă în amintire chipurile şi glasurile psalmodiind. Sînt fericită că, datorită părintelui Iustin, pot bănui nu atît ce înseamnă un „destin de excepţie”[12], cît o viaţă sfinţită. Şi, ca să închei, pomenesc o vorbă a dînsului, cît o nesfîrşită carte: Sîntem oameni în măsura în care avem Evanghelia cu noi.

Cu foarte mici şi nu definitive modificări stilistice, din cartea-album Justin. Puţine însemnări adunate de Florin Stuparu depre părintele nostru întru Hristos Justin Pîrvu din zicerile sale şi ale părinţilor şi fraţilor noştri întru Hristos: Ignatie, Vichentie, Ioan, Ştefan, Kesarie, Teodat, Xenofont, Iustin, Hrisostom, Filoteu, Iustina, Lorena-Valeria, Florin (Popescu), Eleodar, Ion, Mugur, Valeriu, Editura Scara, 2009, pp. 111-116.
[1] “Bucuraţi-vă!” este urarea apostolească pe care o întîlnim adeseori în epistolele lui Pavel. De pildă: “Bucuraţi-vă întru Domnul totdeauna! Şi  iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4).
[2] Cîntarea şi vorbirea nazală, nefirească, în biserică e semn limpede al minciunii, al fariseismului.
[3] Într-o seară, monahul Filoteu i-a dus părintelui Iustin tratatul de dogmatică al Cuviosului Iustin Popovici, în sîrbeşte. Eram şi eu acolo şi l-am văzut pe părintele nostru Stareţ că se bucură mult de carte, dar că se şi întristează totodată. Şi ne-a zis: Măi, aş fi putut şi eu să scriu, poate. Am avut mare rîvnă de carte. Dar, în loc să învăţ şi săscriu, eu am stat în puşcărie. N-am făcut nimic în viaţă! Eu m-am mirat şi m-am mîhnit, şi i-am zis: dar, părinte, tocmai în închisoare aţi avut o mare lucrare; şi apoi în mănăstiri. Da – mi-a răspuns – dar totuşi...
[4] Fetiţa noastră cea mică, pe atunci avea mai puţin de cinci ani.
[5] Soţia mea a trăit şi ea orăşeneşte, şi i s-a părut firesc aşa, măcar că şi-a petrecut vacanţele copilăriei la ţară. „La maici” (la „laborator” şi apoi în casa pe care am făcut-o eu acolo) a vieţuit aşa cum povesteşte maica Iustina, cu totul greu, mai ales pentru o mamă cu copii mici. Ceea ce vrea să spună aici e că a preţuit jertfelnicia maicilor, puterea lor de a se lepăda de comodităţile cele mai simple.
[6] Odinioară, mulţi s-au smintit că la Cuviosul Stareţ Ambrozie de la Optina veneau multe femei, din toate stările sociale, poposind  la mănăstire uneori vreme îndelungată. Faptul e povestit de Feodor Mihailovici Dostoievski în Fraţii Karamazov (Stareţul se numeşte Zosima). La fel, mulţi s-au smintit că Stareţul Iustin Pîrvu găzduieşte în mănăstire multe femei închinătoare, dar mai ales monahii. Curăţia sufletească şi trupească a părintelui Justin, ajunsă la măsura sfinţeniei, face cu putinţă acest pogorămînt de la rînduielile monahale, care opresc şederea femeilor şi copiilor în mănăstirile monahilor.
[7] „Femeia are cuvînt în faţa părintelui” pentru că ea este „vasul cel slab”. L-am întrebat o dată de ce face atîtea pogorăminte părţii femeieşti, aceea care acum este aproape întrutotul luptătoare împotriva lui Hristos şi a rînduielilor Lui. Şi mi-a răspuns aşa: Pentru că ele sînt mai slabe, dragul meu! Nu e locul şi nici vremea să pomenim ce înseamnă „feminismul”, despre faptul că „femeia conduce” (din vina firii bărbăteşti, de altfel). Nu, vreau să spun doar că părintele Iustin – bărbat desăvărşit (mai ales că a trăit toată viaţa în feciorie, asemenea lui Pavel) şi preot (adevărat) al lui Dumnezeu, adică povăţuitor  - are atîta smerenie încît face pogorămînt femeilor şi tinerilor. Am văzut asta şi faţă de soţia mea, şi m-am tulburat. Apoi, am înţeles: părintele ne vede pe toţi ca pe nişte „copii” (în înţelescul de oameni neîntregi) şi ne îngăduie, pentru că mai avem de crescut.
[8] „Căci, precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul prin femeie” (1 Corinteni 11:12)
[9] Într-adevăr, femeile au avut mai multă dragoste şi mai mult curaj în toate aceste împrejurări, cum arată Sfîntul Ioan Hrisostomul în Omilii la Matei.
[10] Nu este chiar aşa, pentru că „om” este bărbatul împreună cu femeia, precum citim în Cartea Facerii: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1:27). Şi încă: „Bărbat  şi femeie a făcut, şi i-a binecuvîntat şi le-a pus numele «om»” (Facerea 5:2).
[11] Închipuirea este la un atît de mare preţ în ziua de azi încît s-a ajuns la a trăi într-o lume cu totul virtuală, cum se zice, ce e drept cu ajutorul tehnologiei. Şi nimeni nu-şi dăseama cît de primejdioasă este nepăzirea acestui simţ.(...). Nu e nici un rău a ne închipui lumea şi oamenii mai bune şi mai frumoase decît sînt, precum povesteşte mai sus Valeria. Aceasta e o mare înşelare, care duce negreşit la părerea de sine şi la o subţire trufie, adică la închipuirea că noi înşine sîntem buni şi evlavioşi. (...) Părerea mea e că lipsa de vlagă şi rătăcirea Ortodoxiei de azi se datorează în bună măsură trăirii în închipuirea aceasta „cea bună”, care nu face decît să ne adoarmă conştiinţa.
[12] Este o formulă (de la Mircea Eliade, cred) a celor care au urmărit să trăiască „experienţe spirituale” – în cazul Valeriei nu prin Yoga sau prin alt fel de ocultism, ci prin „cultură” – „experienţe” care nu urmăresc nici ele altceva decît „îndumnezeirea” cea mincinoasă.

2 comentarii:

  1. Doamne ajuta! As dori sa va intreb daca pot prelua acest text pentru o carte despre Parintele Justin Parvu? Va multumesc

    RăspundețiȘtergere
  2. Doamne ajuta!
    Sigur ca da, cu drag!

    RăspundețiȘtergere