Câteva precizări legate de postmodernismul chiriaşului grăbit

I

Anumite tipuri de discurs filosofic, metaştiintific, socio­logic şi poetic (în sens larg) asociază postmodernismul cu criza de identitate a modernismului, sesizată încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi confirmată la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dar postmodernismul este totodată şi suma discursurilor postmodernităţii, din care cititorul este liber să aleagă, în tendinţa „naturală” spre o medie armonică (în ciuda dis­armo­niei ce pare dominantă), pe acelea care la un moment dat îi apar drept cele mai expresive. Nu ştiu câţi dintre contemporanii noştri sunt conştienţi de faptul că trăim într-o epocă postmodernă, dar cert este faptul că unele dintre minţile luminate ale acestui timp în care practic nimic nu mai este nou, şi-au făcut despre postmodernism o idee destul de consistentă, în ciuda caracterului programatic „lichid” al (intenţiei) expunerii.

David Lyon afirma că „postmodernitatea” este, momentan, numele cel mai bun pe care l-au putut găsi intelectualii crizei sau „istovirii” lumii moderne, fenomen în privinţa căruia nu se pot încă pronunţa dacă este catastrofic sau de bun augur. El recomandă „distincţia între postmodernism, unde accentul este pe aspectul cultural, şi postmodernitate, unde se insistă pe aspectul social”, deşi acestea două sunt, practic, imposibil de separat. 

Discursul filosofic despre postmodernism selectează, din pluralitatea perspectivelor, pe acelea privitoare la condiţia umană, cu tot ce implică aceasta sub aspect mai ales gnoseologic (în epoca postmodernă bazată pe puterea cunoaşterii). Astfel că nu poate fi exclusă perspectiva unui demers de resuscitare a sensului filosofiei şi al culturii, după ce acestea se împotmoliseră în fundătura absurdului – de unde postmodernismul răsare ca posibil legitimator etic, epistemic şi antropologic al filosofiei.

Despre „condiţia postmodernă”, un concept aflat de-acum la apogeul elaborării, revelatoare îi apar lui Michael Drolet pagini precum: fragmente din „Condiţia postmodernă: raport asupra cunoaşterii” (Jean François Lyotard); „Cuvântul înainte” la „Diseminările” lui Derrida; părţi din „Introducere” la „Diferenţă şi repetiţie” (Gilles Deleuze); pasaje din „Theatrum Philo­sophicum” (Michel Foucault); „Imanenţă: O viaţă” (Gilles Deleuze– de coordonat cu „transcendenţa individului” ca ieşire din vidul şi tristeţea modernă); „Intimitatea terorii în fabulele moderne”(Jean François Lyotard); „Postmodernism sau logica culturală a capitalismului târziu” (Fredric Jameson).

Referitor la aceeaşi condiţie postmodernă, interpretativă, privind (sau, mai curând, citind) lumea ca pe o cronică – a unui spectacol despre deşertăciune şi nădejde, în care faza spectatorului actor este „depăşită” de aceea a actorului spectator, care nu-şi mai doreşte să-i încânte, să-i cucerească, să-i seducă pe alţii, sau să-şi câştige existenţa vânzându-le această nobilă plăcere, ci doar să se vadă cum joacă, în care vedem cum „Theatrum Mundi” al modernităţii baroce este înlocuit de „Theatrum Philosophicum” – Gerhard Hoffman arată că putem întrebuinţa şi alţi termeni. Prin aceştia poate fi  caracterizată la fel de corect actuala postcondiţie umană, aşa cum i-o rezervă societatea (dacă tot nu se găseşte în ea ceva suficient de relativizator şi într-atât de umanist, încât să nu mai fie nevoie de nici-o altă etichetă): ”Proliferarea desemnărilor face difuz conturul postmodernismului, dar aceasta indică de asemenea larga răspândire a post-situaţiei în toate sferele vieţii. Vremurile noastre, sau, mai curând, perioada de după anii optzeci (ai secolului douăzeci – n.m.), a fost numită nu numai postmodernă, dar şi post-socială, post-istorică, post-ideologică, post-utopică, post-politică, post-fascistă, post-estetică, post-dezvoltată, post-revoluţionară, post-colonială, post-industrială, post-culturală, post-metafizică, post-umanistă, post-umană, post-existenţială, post-absurdă, post-masculină, post-albă, post-eroică, post-filosofică, post-avangardă, post-inovatoare, post-mimetică, post-protestantă, post-marxistă, post-americanistă, post-contemporană, etc.”

Dacă pentru Michel Foucault, decât să căutăm să distingem „era postmodernă” de acelea „modernă” şi „pre­modernă” – este mai folositor să urmărim felul în care atitudinea modernă s-a autodefinit de la bun început ca luptă cu atitudinile „contramoderne", Gerhard Hoffman este de părere că toţi aceşti termeni vorbesc despre „un simţ al imanenţei” (vezi Deleuze şi Foucault comentându-l pe acesta din urmă, în Theatrum Philosophicum), despre faptul că dominaţia meta-discursurilor a ajuns la capăt, (a se vedea şi sfârşitul postmodernităţii), că ceva nou s-a întâmplat, dar deocamdată acest proces nu se cristalizează într-o entitate definibilă.
 Tot în termeni de „pluralitate” îşi conturează şi Gianni Vattimo teoria „debolistă” (şi probabil în virtutea hazardului valoric postmodern, „Gândirea slabă” nu figurează printre textele fundamentale ale postmodernismului din antologia la care m-am referit): „Post-modernitatea este epoca unei gândiri nu atât a fragmentării, cât a pluralităţii; chiar trecerea de la unitate la pluralitate e o formă de slăbire.(...) Dacă însă noi ne gândim în schimb la fragmentare ca la un destin pozitiv, al acelei slăbiri a adevărului ca prezenţă obiectivă, al puterii realului care ne constrânge, al slăbirii însăşi imaginii obiective a lumii considerată indiscutabilă, post-modernismul nu mai devine o epocă de regret după modernitate, ci devine o epocă pozitivă, de eliberare”. Această „eliberare” în adevăratul sens al cuvântului, inclusiv de utopiile eliberatoare ale „gândirii tari”, proprii unei modernităţi care a sucombat în ideologii totalitare şi războaie devastatoare, se regăseşte în flexibilitatea şi generozitatea gândirii slabe (a „delicaţilor care dau tonul”, cum ar spune Cioran), nerigiditate (sau a-dogmatism) în care se prepară vocaţia de sinteză a postmodernismului bun. (...)

Această deja banală nediferenţiere, care ar conduce, din prea multă lejeritate a legitimării oricărui discurs, la un steril haos (care nu mai precede nimic) este totuşi salvată de „atitudinea estetică” ce câştigă o specială importanţă în post­modernism şi care, spre deosebire de aceea a modernităţii (vezi Foucault) cuprinde toate sectoarele înţelegerii, culturii, teoriei şi artei, „energizând comprehensiunea şi îmbinând perspecti­vele”.(1)

Toate aceste perspective investesc unele cuvinte cu sensuri noi, inventează altele şi întemeiază (aşadar ne aflăm în plin paradox fundaţionist, pe însăşi culmile postmodernismului) afirmaţii de genul „Se poate ieşi din metafizică doar consumând-o”!Aşadar nu uitând-o, (de fapt ascunzându-i cadavrul, după „ucidere”), ceea ce ar putea conduce la nevroză obsesională, sau chiar la „coşmarul” revenirii ei, întocmai fantomelor, atunci când te aştepţi mai puţin. Metafizica poate fi consumată (mai ales rece) „regândind-o continuu” (Vattimo) (şi regurcitând-o, precum „decadentul” Sartre, cel puţin), iar dintre speciile „regândirii consumatoare” (cu toate acestea „slabă”, ca o „metafizică a sfârşitului metafizicii”) cea mai vestită i se pare lui Gianni Vattimo hermeneutica, iar printre exponenţii ei cei mai însemnaţi se află Mircea Eliade (2). Regăsim astfel, la nivel filosofic, tema „fagocitării” operei de către interpret (prelungită în aceea a personajului auto­biografag), atât de frecventă (căci „dragă” ar fi o contradicţie în termeni) la nivelul înfometatei şi mereu subdezvoltatei, în ubicuitatea ei, mentalităţi postmoderne. (...)
 Să mai amintim că încă Daniel Bell în The Coming of Post-Industrial Society (1973) echivala postmodernismul cu o „nouă sensibilitate” (pentru care, observ smerită, relativizarea şi re-umanizarea discursului sunt cele mai şterse caracteristici) ce „încalcă regulile tuturor genurilor şi neagă faptul că ar exista vreo distincţie între artă şi viaţă”.

 Şi totuşi, re-aminteşte Matei Călinescu, primul reprezen­tant al disciplinelor umaniste care utilizează termenul de „postmodern” (independent, se pare de, cu toate că în acelaşi timp cu poetul Randall Jarrell care îl folosise în 1946 pentru a caracteriza poezia lui Robert Lowell, alături de aceea a lui Charles Olson şi John Berryman drept ceva „post” ori „anti” modernist, aşadar influent) este istoricul Arnold Toynbee.

În anii cincizeci el devenea, prin glasul comentatorului său, D. C. Somerwell, apostolul unei ere noi în istoria Occidentului, „numind-o post-modernă şi sugerând că ar putea fi cea din urmă”.

(...)

II

Acestea fiind spuse, a sosit momentul, în a doua parte a textului, pentru declaraţia de intenţie a eseului meu, având în vedere pe de o parte o noţiune a postmodernismului drept critică a saturaţiei modernităţii – prin sesizarea şi „demascarea” crizelor religioase, umanitare, ideologice şi geopolitice pe care aceasta le-a declanşat. Este vorba în primul rând de o reacţie la modernitatea cea „rea”, care a făcut posibil antiumanismul celor două războaie mondiale şi ale celor două regimuri totalitare binecunoscute, prin investirea unor concepte relative (clasă, rasă, stat-naţiune, stat socialist) cu un îndoielnic sens absolut.

Dar pe de altă parte, adopt mai curând sensul de epocă de după modernitate, de postmodernism drept continuator al unei modernităţi (cea „bună”), în sensul dat de Baudelaire. Acela de simţ şi stare ce „nu înseamnă o simplă relaţie cu prezentul, ci de asemenea o modalitate a relaţiei pe care trebuie să o stabilim cu noi înşine”. Altfel spus de stare firească ce decurge dintr-un anumit stil de viaţă şi mod de a fi şi a gândi proprii unui timp prezent care înglobează în cele mai înalte idei şi bunuri practice ale lui o venerabilă tradiţie, mereu actualizată şi rafinată. Este vorba de un soi de modernitate aristocratică sau a elitelor din orice clasă socială, un soi de modernitate neo­conservatoare şi nu de modernitatea de masă, emancipatoare, insurgentă şi insubordonată vreunei autorităţi de vreun fel, ce îşi revendică răzvrătirea din proiectul iluminării prost aplicat şi degradat în revoluţie. Dacă vreţi, poate fi vorba chiar de o tainică modernitate ce se prepară în laboratorul subiectiv al oricărui individ care nu îşi neglijează conştiinţa. Atitudinea deliberat modernă este, în acest sens, „ascetică”, deoarece omul care o adoptă îşi concepe existenţa ca „operă de artă”, ca „obiect al unei complexe şi dificile elaborări”, ca autoinventare şi autoproducere (dandysmul). Această „ironică eroizare a prezentului” se desăvârşeşte prin postmodernism – ca etapă finală a modernismului - care trebuie să împlinească ceea ce acesta şi-a propus: maturizarea, individualizarea şi multipli­carea discursurilor conştiente de sine.(...)

De la ideea de individ sau subiect pornind, totul poate deveni relativ într-un ritm incontrolabil, încât acest aspect apare drept caracteristica postmodernităţii şi cusurul ei: relativizează, minimalizează şi nu se mai miră prea tare de nimic. E plictisită, deschide o lume a distracţiei, divertismentului, inactivităţii neproductive, consumerismului, interpretării faptului că nimic nu mai e nou sub soare. Deşi umanismul şi relativismul sunt aspecte ale modernităţii în domeniul culturii şi al politicii (drepturile omului şi independenţele statale), acestea definesc şi condiţia postmodernă, dar nu în sensul măsurii abstract umane a tuturor lucrurilor, ci în sensul „noului umanism” care face loc diferenţei şi instaurează pluralitatea ca normă a „lumii vieţii” .(...)

De aceea postmodernismul este într-un fel şi continuatorul unei modernităţi aflate în criză de limbaj, care nu mai ştie ce nume să-şi dea şi vrea să fie totuşi coerentă cu sine însăşi. Venind în prelungirea unei modernităţi aflate într-un grav impas imaginar autodescriptiv, gândirea postmodernă pare „lichidă”, căutându-şi cursul curgător spre o sperată stare „solidă”, care va însemna, poate, altfel botezată, o nouă şansă, ca în „Povestea fără sfârşit” a lui Michael Ende. De aici vine un sens aparte al unui umanism fără ideologie, al unei filosofii a istoriei care are drept obiect felul în care trăiesc oamenii, şi nu felul în care se întrupează un principiu într-o personalitate care vrea să schimbe înfăţişarea lumii.

Pe această cale aflându-ne, vedem în individul postmodern, spre deosebire de acela modern, omul capabil să rupă cu un prezent (fie el oricât de avantajos) şi cu un viitor dintr-o schemă progresistă, pentru a recupera ceea ce este valoros, emoţionant sau „eroic” şi din trecut, pentru a reconstrui într-o altă dimensiune, un „viitor” al lucrurilor care l-au constituit aşa cum este acum. Este acela capabil să calmeze isteria critică revărsată asupra unei tradiţii de neegalat. 

[1] Pe urmele Lindei Hutcheon, autoarea „clasicului” volum Politics of Postmodernism (epilogul de la ediţia din 2002), unii exegeţi afirmă că „momentul postmodern însuşi a trecut, chiar dacă strategiile sale discursive şi critica sa ideologică supravieţuiesc în continuu – ca şi acelea ale modernismului – în contemporanul nostru secol douăzecişiunu” – Josh Toth & Neil Brooks, „Introduction: A Wake and Renewed?”, The Mourning After. Attending the Wake of Postmodernism, Edited by Neil Brooks and Josh Toth, Rodopi, Amsterdam-New-York, 2007, p. 1. Convieţuirea (în continuităţile şi discontinuităţile coexistenţei modernismului cu postmodernismul) reprezintă, implicit, şi tema acestui eseu.

[2] (În loc de postfaţă) – Din Interviul acordat de Gianni Vattimo lui Marin Mincu în 1992 – Gianni Vattimo, Sfîrşitul modernităţii. Nihilism şi hermeneutică în cultura contemporană, Traducere de Ştefania Mincu, Constanţa, 1993, Pontica, p. 186.