luni, 30 ianuarie 2012

Sfinţii Trei Ierarhi

„Cum să nu umblăm întru înnoirea vieţii şi să nu întrecem în dreptate pe cărturari şi pe farisei, când ascultăm cuvintele Domnului? «Aţi auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două» (Mt.5, 38-41). (...) Şi aşa ne învoim şi cu una, şi cu alta. Moartea însă, pe care nu o chemăm, spre mâhnire ispitindu-ne, pândeşte prin păcat să ne lovească, dar noi se cade să răspundem acestei lovituri cu înnoirea vieţii omului nou. Dar cum de nu a şi murit faţă de lege cel ce nu s-a gândit să-i fie supus? Trăieşte în Hristos cel care-şi lasă şi cămaşa? Noi învăţăm că orice dreptate după lege să se păzească cu prisosinţă. Dar nu numai că trebuie să ne răstignim legii, ci trebuie să şi murim faţă de lege, precum ne-a învăţat Apostolul, zicând: «Eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc în Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine» (Gal. 2, 19-20).(...) Dar pentru ca să nu se arate cineva mâhnit de botezul cu o astfel de moarte şi îngropăciune, ca şi când şi-ar pune nădejdea în stricăciune şi în pieire, iar nu în înnoirea vieţii, azvârle sămânţa şi statorniceşte nădejdea strălucitei învieri, când adaugă zicând: „Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Rom. 6, 5). Căci dacă în această asemănare a morţii suntem morţi şi îngropaţi cu Hristos, întru înnoirea vieţii să umblăm, nu privind moartea ca stricăciune, ci socotind înmormântarea ca pe sădirea seminţelor. Şi murind negreşit celor neîngăduite, să ne arătăm credinţa lucrătoare prin dragoste. Atunci ne vom învrednici de nădejdea despre care cu Apostolul să zicem: «Căci cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate» (Flp. 3, 20-21)”. – Sfântul Vasile cel Mare, Despre botez, Traducere şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, pp. 70; 72; 74.
„Sau poate că s-a zis «La început a făcut» din pricină că facerea cerului şi a pământului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece «începutul» este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum „începutul” căii încă nu-i calea, iar „începutul” casei nu-i casa, tot aşa şi „începutul” timpului nu-i timpul, şi nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că „începutul” este timp, să ştie acela că împarte „începutul” în părţile timpului, adică în început, în perioada de la mijloc şi în perioada de la sfârşit. Este însă cu totul de râs să te gândeşti la un început al „începutului”. Cel care împarte „începutul” în două, face două începuturi în loc de unul; dar, mai bine spus, multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele” – Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Σοφία, Editura Biserica Ortodoxă, 2004, p.23.
„Nu este în puterea oricui, voi aceştia, nu este în puterea oricui să filozofeze despre Dumnezeu. Nu este chiar aşa de puţin însemnat lucrul acesta şi pe puterea celor care se târăsc pe pământ. Voi adăuga chiar că nu se cade a vorbi despre Dumnezeu în orice vreme şi nici oricui şi nici orice, ci este o vreme când trebuie să vorbim despre El şi cât trebuie să vorbim despre El. Nu este în puterea oricui să filozofeze despre Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot să-l facă cei care s-au cercetat cu deamănuntul şi care au intrat pas cu pas în calea contemplaţiei şi care, înainte de aceste îndeletniciri, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care cel puţin se silesc să se cureţe. (...) Când dar să filozofăm despre Dumnezeu? Să filozofăm atunci când ne dau răgaz lutul şi tulburarea din afară şi când puterea noastră călăuzitoare nu ne este răvăşită de închipuiri obositoare şi rătăcitoare, ca de exemplu atunci când amestecăm litere frumoase cu litere urâte, sau mirosul plăcut al mirurilor cu nămolul stătut. Căci, într-adevăr, se cade mai întâi să avem răgaz, şi apoi să cunoaştem pe Dumnezeu şi numai când avem vreme prielnică să judecăm dreptatea Teologiei. Şi cui se cade să filozofeze despre Dumnezeu? Se cade să filozofeze despre Dumnezeu cei care consideră lucrul acesta cu seriozitate şi care nu pălăvrăgesc cu plăcere despre el ca despre oricare altul: după alergări de cai şi după spăectacole şi după cântece şi după îmbuibarea pântecelui şi a celor de sub pântece şi pentru care este o parte de plăcere şi flecăreala despre astfel de lucruri şi eleganţa şi subtilitatea contrazicerilor. (...) Şi nu zic că nu trebuie să ne amintim oricând de Dumnezeu, ca să nu se năpustească iarăşi asupra noastră oamenii uşori şi grăbiţi în toate. Căci de Dumnezeu trebuie să ne amintim mai degrabă decât să respirăm şi, dacă se mai poate spune, nimic altceva nu trebuie să facem, decât să ne amintim de Dumnezeu. Şi eu sunt unul dintre cei care laudă cuvântul care ne porunceşte să medităm zi şi noapte, şi să povestim şi seara şi dimineaţa şi să binecuvântăm pe Domnul în toată vremea şi, dacă trebuie să spun şi cuvântul lui Moise, să ne amintim de Dumnezeu când ne culcăm, când ne sculăm, când călătorim, când facem orice altceva şi, prin aducere aminte de El, să ne formăm spre o viaţă curată”. – Sfântul Grigorie de Nazianz, „Cuvântarea întâi despre Dumnezeu”  în Taina care m-a uns. Cuvântări, Traducere din limba greacă de pr.dr. Gheorghe Tilea, Bucureşti, Editura Herald, 2004, pp. 28-30.
„Dar sunt unii oameni fără judecată, care, chiar după atâta învăţătură, încearcă să nu creadă; unii nu îngăduie ca lumea aceasta să aibă un creator; alţii spun că lumea şi cele din lume s-au făcut de la sine; în sfârşit, alţii spun că toate s-au făcut dintr-o materie preexistentă. (...) Dacă Dumnezeu nu S-ar fi îngrijit de mântuirea noastră ca să conducă limba profetului, ar fi fost de ajuns să spună că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi marea şi animalele şi n-ar mai fi pus nici ordinea zilelor, nici ce s-a făcut în ziua întâi şi ce s-a făcut în zilele următoare”. – Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, Traducere din limba greacă veche de preotul profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p73.
„V-aţi gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărţit de voi? Eu nici o clipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cum cei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aşa şi eu, îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţea lui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot aşa şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând,  ca pe nişte felurite culori de virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a predicii, şi bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochilor minţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durerea despărţirii. Vă purtam mereu în suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicam din pat, şi când eram în călătorie, şi când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şi când intram. Visam mereu chipurile voastre dragi: nu numai ziua, ci şi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: «Eu dorm, dar iniuma mea veghează». Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei faţă de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei”. – Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii I”, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile dspre pocăinţă. Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, traducere din limba greacă de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de misiune al  Bisericii Ortodoxe Române, 1998, pp.7-8.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu