Despre vieţile filozofilor uneori

Cum activez într-un domeniu în care faptele sunt vorbele citite şi necitite, spuse şi nespuse, scrise şi nescrise la timp şi cum mi se întâmplă zilnic acest lucru, în timp ce căutam ceva anume prin haosul bibliotecii răspândite prin toate încăperile, mi-a căzut în mână Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Nr.1/2005 unde  am scris despre  o carte a profesorului Gheorghe Vlăduţescu, din care fără nici cel mai mic efort anamnetic îmi face plăcere să actualizez câteva fraze:

(...) În  Filozofie şi politică. 1957- 1962 (Bucureşti, Editura Paideia, 2003) academicianul Gheorghe Vlăduţescu decupează un fragment de istorie intelectuală a României ce se întretaie cu propriile-i amintiri de student al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60.

Această operaţie arheologică înaintează de la explorarea straturilor adânci ale „siturilor” ideologice depuse temeinic începând cu decretul nr. 312 publicat în „Monitorul Oficial” din 9 noiembrie 1948 – prin care Facultatea de Filozofie era despărţită de sora ei, Facultatea de Litere – trecând prin evaluarea edificiilor anilor ’60 -’80, pentru a ajunge la suprafeţele actuale.

Lectura este cu atât mai captivantă cu cât „comedia umană” repusă în scenă aici are pentru mine (pe alocuri) calitatea unei revederi uşor consternată în faţa incapacităţii proprii de a fi sesizat dimensiunea copleşitoare a răului domnind într-o lume în care a trăi era totuna cu a învăţa să nu înţelegi nimic.

Probabil că în anii studenţiei mele (1983-1987) la facultatea personaj principal al cărţii, personalul didactic era copt pentru revoluţia ce avea să urmeze – şi atunci oamenii se purtau aproape normal, la o distanţă apreciabilă de sloganurile citate în carte şi de care pe drept cuvânt „să sparie gândul”. Sau poate că în virtutea unei viclenii a memoriei care nu lasă amintirea aberaţiei să lucreze în continuare împotriva neuronilor cândva maltrataţi, reacţia de apărare târzie a minţii nu se lasă totuşi la nesfârşit aşteptată.

În orice caz, sunt nespus de fericită că nu mi-a fost dat să aud la vreun curs (ceea ce nu implică în mod necesar că era permis chiulul) ce erau obligaţi să asculte bieţii studenţi din anii ’50: că „principiul ideologic al luptei de clasă” înarmează „metoda ştiinţifică a materialismului dialectic şi istoric”, că „filozofia pozitivistă constituie azi o armă puternică în mâinile burgheziei pentru încătuşarea gândirii oamenilor de ştiinţă”, că „preocuparea filozofilor ionici era concentrată asupra problemei existenţei, înţeleasă din punct de vedere materialist”, că Heraclit „deşi originar din clasa aristocraţiei sclavagiste, nu a ridicat vechea armă ideologică, religioasă, mitologică, ci noua metodă făurită în focul transformărilor social-economice care au cuprins la sfârşitul secolului al VI-lea patria lui, metoda dialectică, pe care a îmbinat-o cu materialismul” (pp.52-73).

Amnezia mea nu este chiar atât de prefăcută precum ar putea să-i pară unui trăitor mai exigent al acelor vremuri. Pentru că eu am dovada amintirii (inclusiv scrise) a cursurilor de istoria filozofiei antice şi medievale (titular – Pof. Gheorghe Vlăduţescu), a cursurilor de istoria filozofiei moderne şi contemporane ( titular – Alexandru Boboc) şi a altor cursuri ţinute de profesori care au arătat cum se poate rezista prin lucrul bine făcut şi cum se poate face totuşi filozofie instituţionalizată în vremuri în care teoretic (mai bine zis, ideologic) nu se mai putea exercita vreo funcţie propriu-zis filozofică în agora, fiind posibilă în schimb o atitudine interiorizată de „privat denker”.(...)

Prezenţa unor astfel de oameni în facultate explică (presupun) de ce în condiţiile date se mai înscriau studenţi la filozofie (în afară de aceia aflaţi în misiune, fie urmându-şi instinctele de parvenire, fie impulsurile formative în vederea subminării sistemului din interior). La un moment dat se spunea că vin la filozofie aceia care nu sunt buni nici la matematică, nici la română şi cu toate că personal am fost olimpică la ambele materii, acesta nu este un argument pentru excluderea radică a ipotezei.

Eu cred (şi aduc în sprijinul acestei mărturisiri amintirea unor colegi şi prieteni frumoşi din anii aceia) că între candidaţii la filozofie din anii ’80 se aflau şi oameni veniţi din nevoia de-a învăţa să gândească logic (incompatibil, aproape, cu modelul ideologic) sau din nevoia de repere în debusolarea spirituală a vremii. Poate că opţiunea pentru facultatea de filozofie traducea, de fapt, în lipsa unor duhovnici, o sete religioasă sau o nevoie de detaşare estetică – şi mulţi vor fi fost aceia care s-au salvat împreună cu profesorii lor, prin refugiul în istoria filosofiei (Florica Neagoe, Alexandru Boboc, Gheorghe Vlăduţescu), estetică (Ion Ianoşi, Vasile Morar), epistemologie (Mircea Flonta), logică (Dragan Stoianovici, Petre Bieltz), psihologie (Paul Popescu-Neveanu, Tinca Creţu), sociologie (fie în accepţiune proprie, în care excelau în vremea sudenţiei mele prematur dispărutul Ion Ungureanu, Virgil Constantinescu şi Ilie Bădescu, fie într-o formulă nedogmatică de socialism ştiinţific, predat cu eleganţă de regretatul Radu Florian).

La polul opus acestuia, unde cei care fără a fi fost eroi sau martiri (în afară de Ion Ciocan, a cărui ucidere legată de „Meditaţia transcendentală” este discutată la pp.31-32) făceau totuşi ca ceea ce era greoi, grotesc şi irespirabil în esenţă, să capete o aparenţă graţioasă şi aerisită, se află ceilalţi. Aceia după care, dacă îi citeşti, filozofia ar avea drept obiect stâlcirea, pauperizarea şi absurdizarea limbii şi odată cu aceasta încălcarea regulilor gândirii dar şi anihilarea sensibilităţii, finalmente deformarea logică şi psihologică. (...).

„Probabil că renunţarea la limbajul specializat şi performant a urmat dogmei înarmării maselor de oameni ai muncii cu filozofia marxist-leninistă, baza, cum se spunea, a politicii partidului” (p.22). Cu o astfel de sarcină grea pe umerii lor (totuşi) firavi, mulţi dintre profesorii de filozofie au intrat în pielea activistului, portretizat ironic la pagina 33, pornind de la exemplul unei secretare B.O.B. cu aere de „comisar” autoritar:

„Acesta trebuia să fie sever, ferm, neiertător, critic, critic la sânge, mereu cu aerul de a ţine pe umeri lumea întreagă, de aceea, pe culoarele facultăţii activistul trebuia să meargă hotărât şi grăbit, cât mai hotărât şi cât mai grăbit, având el multe probleme de rezolvat. Văzându-o (văzându-l pe activistul în genere, astfel) nu începea şi omul de rând să alerge, cât mai concentrat, dintr-o parte în alta? Cine abia dacă se mişca, acesta precis că nu avea ce face. Dovedea, de bună seamă, indiferentism politic şi atitudine de gură-cască”.

Din câte am observat eu însămi, cel puţin în anii ’80, nu toţi activiştii se manifestau într-un mod stupid. Dar din moment ce se purtau omeneşte, nici nu mai pot fi consideraţi activişti, cum, dimpotrivă, unii erau „activişti”, fără a avea această meserie de bază.

În (auto)selecţia componentei latente de activism partinic, devenea operaţională calitatea umană a fiecăruia. Astfel, am cunoscut şi „înrăiţi” de stânga şi „înrăiţi” de dreapta, şi de fiecare dată am observat că exemplarele umane reuşite în care se cuibăreşte „activistul” se opresc la marginile ce ating ridicolul, absurdul şi cruzimea ideologiilor pe care le slujesc. La limită, datorită unui om bun, o ideologie pe care altfel o respingi poate să-ţi devină simpatică, în timp ce un om rău poate face respingătoare nu numai o ideologie, dar şi o sublimă religie. După părerea mea, caracteristica activistului necontrafăcut (adică înnăscut) constă în mimarea „legii morale”: atunci când este confruntat cu o „problemă” grea sau delicată, „complexă şi contradictorie”, el încearcă să dea de înţeles că „omeneşte” ar înţelege chestiunea, dar un soi de lege moral-politică, de onoare de activist profund interiorizată şi care în acelaşi timp îl transcende, un cod cavaleresc întors pe dos – nu îi dă voie să abdice de la principiile politicii partidului în numele căruia vorbeşte. Această aşa-zisă lege moral-politică ce instituie inflexibilitatea şi sub acoperirea căreia se săvârşeşte în chip „dialectic” nelegiuirea este „mai” obiectivă chiar şi decât legea gravitaţiei: căci dacă se poate admite că ştiinţa a descoperit câmpuri pe care în anumite condiţii corpurile enorm de grele nu mai cad oricât ar fi ele de atrase, adevărul unei alte lumi politice este inadmisibil.

În carte se vorbeşte în egală măsură despre aceia care s-au supus de bună voie legii politicii PC din Uniunea Sovietică, a PMR şi apoi a PCR, dar şi despre aceia care nu şi-au pierdut discernământul. Vremurile erau tulburi, după „timpul de ruptură al intervalului 1944-1948”, în care multe existenţe au fost „frânte” (pp.34-39), iar salubrizarea perioadei respective nu cred să-i fi procurat mari delicii intelectuale autorului altfel îndrăgostit de metafizica lui Aristotel, de ontologiile presocraticilor şi de Socrate însuşi.

Dar aşa cum mărturiseşte încă din primele pagini ale cărţii, fostul student şi profesorul de mai târziu nu a făcut altceva decât să-şi onoreze datoria morală de apropiere dezinteresată de dreptate şi adevăr, de situare filozofică în istorie  (şi în prelungirea altei lucrări monografic-memorialistice, Istoria sentimentală a unui sat, Paideia 2002), „măcar pentru faptul că anii aceia au fost, sunt parte din istoria şi din viaţa noastră, vrem sau nu vrem, nu au cum să fie tăiaţi, ca din pelicula unui film, o bucată, pentru a fi aruncaţi, daţi focului, făcuţi pulbere...orice am face nu-i putem împinge în neant, cu siguranţă şi pentru că trecutul istoric nu este ca ziua de ieri, aceasta în strictă determinaţie astronomică”.

Iar ziua de azi trebuie ferită de a cădea pradă unui nou dogmatism: „Noi, azi, tocmai unde am trăit ca într-un gulag, într-o filozofie impusă, reacţionăm paradoxal. Adică, neobişnuiţi cu alegerea, alegem cu orice preţ şi frenetic, dar, în acelaşi timp, vrem să ne impunem opţiunea. Dacă s-ar recurge doar la mijloacele de persuasiune n-ar fi rău sau nu prea rău. Firi mai intolerante cercetează însă şi alte modalităţi, cam din marginea câmpului de mişcare. Dar, vorba lui Paul-Louis Courier: «Ce frumoasă era republica în timpul Imperiului!» Ce ademenitor era pluralismul în vremea...«monismului»!”.

·         SĂNĂTATE